Istoria

(sec. XVII – XX)

Elenismul din România

Iakovos Michailidis, Asist. Profesor al Istoriei Moderne, Universitatea Aristoteleio din Salonic, Grecia

La 22 februarie 1821, Alexandru Ipsilanti trecea Prutul, iar două zile mai târziu manifestul său de la Iaşi adresat grecilor de pretutindeni îi chema pe aceştia la arme şi la răscoală împotriva sultanului otoman. Mişcarea lui Ipsilanti care, raportată în timp, avea loc înainte de revoluţia din Grecia de Sud, va zgudui Ţările Române timp de aproape cinci luni de zile. În cele din urmă, în 7 iunie 1821, Ipsilanti şi Batalionul sacru erau învinşi la Drăgăşani de armatele otomane, copleşitoare comparativ ca număr, şi astfel scânteia revoluţiei se stingea pentru totdeauna în Ţările Române.[1]
Alegerea de către Ipsilanti a Ţărilor Române ca şi punct de pornire a mişcării sale nu era întâmplătoare. Pe aceste ţinuturi, care se bucurau de un regim privilegiat de autonomie faţă de Înalta Poartă, trăia o comunitate greacă numeroasă şi dinamică, ce avea posibilitatea de a pune la dispoziţia ideologului grec atât efectivele militare necesare, cât şi locuri de refugiu relativ sigure. Prezenţa grecilor [2] în Ţările Române se făcea simţită imediat după căderea Constantinopolului, atunci când aceste ţinuturi rămăseseră practic singurele insule de ortodoxie relativ autonome din Balcani. Este vorba despre „Bizanţul de după Bizanţ”, aşa cum era definită prin expresia renumitului istoric român Nicolae Iorga. Deja de la începutul secolului al XVII-lea, din timpul domniei lui Mihai Viteazul în Ţara Românească, dar şi după aceea, din timpul domniei lui Matei Basarab, precum şi a domniei lui Vasile Lupu în Moldova, mulţi erudiţi greci, comercianţi, precum şi reprezentanţi ai bisericii îşi găseau refugiul acolo.[3] În anul 1636, imediat după ce-şi vor fi asigurat permisiunea necesară din partea principelui – coregent al Transilvaniei, Gheorghe Rákoczy, grecii înfiinţau la Sibiu prima „Companie a comercianţilor greci din Sibiu». Conform datelor avute la dispoziţie, această organizaţie comercială greacă era cea mai veche companie comercială din Europa de sud-est, jucând un rol determinant în susţinerea comerţului de tranzit spre Europa Centrală. Mai mult, 17 din cei 24 de membri ai Companiei erau de origine din Macedonia, Epir sau Tesalia. Câţiva ani mai târziu, în 1678, o societate comercială asemănătoare lua fiinţă şi la Braşov, din iniţiativa proestoşilor Costas Tzanlis şi a marelui negustor Manicatis Safranos din Melenic.[4] De asemenea, în 1648 începeau la Iaşi lucrările la construcţia bisericii cu hramul „Sfinţii Trei Ierarhi”, [5] iar în 1690, domnitorul Constantin Brâncoveanu reorganiza tipografia grecească de la Bucureşti, punând astfel bazele renaşterii spirituale ce va urma.[6]
Comunităţile elene din Ţările Române luau un avânt deosebit mai ales în perioada fanariotă (1711-1821), atunci când o seamă de domnitori de origine greacă, avându-l în prim-plan pe Nicolae Mavrocordat, îşi asumau conducerea politică a zonei. Astfel, în 1714, Mavrocordat îl chema pe luminatul ierarh Chrysanthos Nottaras cu scopul de a reorganiza Academia greacă de la Iaşi. Treptat, acolo se vor concentra mai ales greci erudiţi şi comercianţi, dornici de a beneficia de regimul de privilegii existent.[7] Dintre aceştia, cu siguranţă iese în evidenţă Rigas Velestinlis (Feraios), despre care se ştie că pentru o perioadă de timp a ocupat funcţia de grămătic al domnitorului Ţării Româneşti, Mavrogenis[8] , dar şi mulţi dintre apostolii Iluminismului grecesc, precum Grigorie Constandas, Iosif Misiodacas, Daniil Filippidis şi Veniamin Lesvios.[9]
Prima jumătate a secolului al XIX-lea va constitui “epoca de aur” a elenismului din Ţările Române. La aceasta vor contribui şi cele trei tratate succesive semnate în aceeaşi perioadă, tratatul ruso-turc de la Adrianopol din 1829, care acorda autonomie deplină principatelor dunărene, tratatul anglo-turc din 1838, care deschidea circulaţia prin strâmtoarea Dardanele pentru vasele comerciale şi tratatul de la Paris din 1856, care internaţionaliza navigaţia pe Dunăre şi în Pontul Euxin. [10]. În viaţa economică şi socială a locului îşi fac simţită prezenţa orăşeni, comercianţi, intermediari, erudiţi şi oameni de cultură. La Iaşi, Constanţa, Braşov, Galaţi, Sibiu şi în alte părţi, oamenii de afaceri greci se ocupau cu navigaţia şi comerţul, dobândind în acest fel atât averi uriaşe, cât şi putere politică.[11] Panagiotis Charocopos, doctorul şi binefăcătorul neamului Apostolos Arsakis şi verii Vanghelis şi Constantinos Zappas sunt doar câţiva dintre grecii care se remarcă în această perioadă. În acelaşi timp, zeci de şcoli, fundaţii culturale, teatre, asociaţii culturale sau sportive adăugau trăsături nobile manifestărilor comunităţii greceşti. O dovadă în acest sens este aceea că doar în perioada 1830-1839 funcţionau la Bucureşti 11 şcoli greceşti, în paralel editându-se aproximativ 15 reviste.[12] Se estimează că la sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului XX, numărul grecilor din România se ridica la aproape 60.000 de persoane. Astfel, la 1873, în Constanţa trăiau aproximativ 1.000 de etnici greci, iar în acelaşi timp comunitatea greacă de la Brăila număra, în 1889, 10.000 de persoane. De asemenea, grecii controlau şi comerţul desfăşurat pe Dunăre. De notat că dintr-un total de 568 de vase fluviale, 370 erau greceşti. [13] În aceeaşi perioadă însă, înrăutăţirea relaţiilor româno-elene avea repercusiuni nefericite şi asupra comunităţii elene. Pe de altă parte, odată cu predominarea curentului romanist, după 1850, accentul pus pe limba şi cultura română va constitui un factor inhibitor pentru supravieţuirea literelor greceşti. [14] Mărul discordiei îl constituiau drepturile de urmaş după comercianţii greci care nu aveau moştenitori în România, ale căror averi erau revendicate de ambele părţi, precum şi problema aromânilor din Grecia, care în mod tradiţional erau revendicaţi de România ca membrii ai naţiei române. În octombrie 1892, guvernul grec îşi retrăgea ambasadorul de la Bucureşti, în semn de protest faţă de refuzul guvernului român de a retroceda statului grec averea imobilă a grecului Vanghelis Zappas. În vara lui 1896 însă, la iniţiativa Austro-Ungariei, şi din nevoia de a reface echilibrul împotriva axei slave alcătuite din Bulgaria şi Serbia, relaţiile diplomatice dintre cele două ţări se restabileau.[15] Evenimentul avea să fie salutat de ambele părţi, constituind prilej de comentarii laudative în presa greacă: „Grecia şi România, în competiţia dintre ele, au lăsat în seama trecutului motivele de neînţelegeri reciproce. Dar aceste neînţelegeri nu au trecut niciodată de limitele unei simple nemulţumiri şi niciodată nu au îmbrăcat forma urii de rasă. Fiecare trăieşte cu sentimentul că cele două ţări sunt ţări surori, că au dus lupte comune şi că au un destin comun în Răsărit. Primii domnitori greci acolo au răzbătut şi de acolo provin conaţionalii noştri îmbogăţiţi prin comerţ, iar alte mii de conaţionali şi-au găsit acolo refugiu şi ocupaţii profitabile, astfel încât fiecare grec a considerat această ţară ca a doua patrie a lui.”, scria ziarul „Εμπρός” (Înainte) la sfârşitul lui 1900. [16]
În aceeaşi perioadă, comunităţile greceşti din România se mobilizau energic cu scopul de a susţine revendicările naţionale greceşti. În multe oraşe din România luau fiinţă comisii de colectare a banilor destinaţi să întărească lupta de eliberare din Creta.[17] Astfel, numai de la grecii din Brăila se strângea şi se punea la dispoziţia Crucii Roşii suma de 13.753.95 de franci,[18] în timp ce etnicul grec Panagiotis S. Topalis punea la dispoziţia armatei greceşti 4.100 de sticle de coniac, 2.222 articole de lenjerie, 450 garnituri de pat şi 5.000 de drahme pentru întreţinerea familiilor de rezervişti.[19] În acelaşi timp, grecii de la Bucureşti organizau o demonstraţie în favoarea conaţionalilor lor din Creta. La demonstraţie lua parte şi parlamentarul român Morţen, iar pentru salutul adresat de acesta, comunitatea greacă din Constanţa îi adresează următoarea telegramă: „Cinste acestui fiu al României care, în aceste clipe hotărâtoare pentru patria noastră, ni se alătură, ridicându-şi hotărât glasul în sprijinul popoarelor care pe drept luptă de secole împotriva tiraniei.”[20]
Participarea comunităţilor greceşti din România la lupta de eliberare a statului grec era dovedită de asemenea şi prin mobilizarea a numeroşi tineri voluntari din diferite oraşe româneşti, care plecau cu scopul de a se înrola în armata greacă. «Erau toţi unul şi unul», nota ziaristul de la „Εμπρός” („Înainte”). „Cu piepturi late, înalţi de statură, cu înfăţişare de războinic, cu aer polemic. Şi au venit pe strada Vântului (Αιόλου) strigând „Trăiască” în aplaudele mulţimii. Şi de acolo s-au dus, prin strada Ermou (Ερμού), până la palatele regale unde au strigat „Trăiască” familiei regale, iar de acolo au fost conduşi prin strada Stadiou (Σταδίου) înspre Societatea elenă, care s-a ocupat de şederea lor temporară.”[21]
De asemenea, prin anul 1903, comerciantul Panagiotis F. Violatos, etnic grec din Brăila, era decorat cu Crucea de argint a Eliberatorului pentru serviciile aduse statului grec.[22]
Începutul secolului XX consemna noi probleme în cimentarea relaţiilor române-elene. Existaseră desigur şi mişcări care aveau ca scop consolidarea unui climat prietenesc. Caracteristic este faptul că, în primăvara lui 1901, cu ocazia unui dineu oficial prilejuit de sărbătorirea zilei onomastice a regelui Gheorghe, grecii de la Brăila adresau discursuri în cinstea prieteniei româno-elene. Între vorbitori se aflau preşedintele comunităţii greceşti, G. Koundouris., V. Katsanis, reprezentant al tineretului, etnicii greci K. Papazacharias, G. Tsigantes, C. Papanicolaou, M. Crhrisovelonis, precum şi ambasadorul Greciei, Argyropoulos.[23] Cu toate acestea, la sfârşitul verii anului 1905, relaţiile diplomatice dintre Grecia şi România se deteriorau periculos. De această dată motivul îl constituiau revendicările româneşti din Macedonia grecească. „Dacă cred că prin aceste mijloace vor reuşi să şantajeze guvernul elen pentru a face orice fel de concesie, e deja evident că logica i-a părăsit definitiv pe cei de la Bucureşti.”, observa jurnalistul de la ziarul „Înainte” („Εμπρός”).[24] În aceeaşi perioadă se închideau şcolile greceşti de la Constanţa ale lui Filippos Manos şi Matilda Jannetou, şcoala condusă de Antonios Papakonstantinidis de la Brăila, precum şi aşezământul particular de învăţământ al lui Panagiotopoulos.[25] De asemenea, tot atunci se demola şi cafeneaua grecească „România” de la Bucureşti şi era molestat proprietarul acesteia, Pavlos Stamoulis, iar în februarie 1906, şase greci, cetăţeni cu stare, erau expulzaţi din capitala României, după ce fuseseră acuzaţi că au subvenţionat trupele de partizani greci din Macedonia.[26] Între cei expulzaţi, dintre care câţiva se vor muta la Constantinopol, se număra şi directorul ziarului grecesc „Πατρίς” (Patria) de la Bucureşti, Spiridon Simos.[27] Etnicul grec Embiricos, om de afaceri, punea la dispoziţie un vapor cu aburi pentru repatrierea în grabă a grecilor de la Brăila, acordând în acelaşi timp şi suma de 100 de franci fiecărui refugiat. [28] Situaţia era luată în discuţie şi în parlamentul grec, acolo unde mulţi politicieni greci acuzau direct guvernul României, făcându-l responsabil de „alungarea” grecilor care trăiau pe teritoriul României. [29] Astfel, la ţărmul Pireului ancora vaporul cu aburi Averoff, care aducea refugiaţi greci de la Brăila şi Galaţi.[30] În cele din urmă, evenimentele vor conduce la întrerupera relaţiilor diplomatice româno-elene, în iunie 1906.
Pentru grecii din România, climatul nefavorabil se va accentua în perioada imediat următoare. La începutul lui 1907, era asasinat etnicul grec Ioannis Konstantinidis. Ca suspecţi erau aduşi în faţa autorităţilor poliţieneşti locale aproximatix 40 de persoane, fapt care va duce la o explozie a sentimentului antielen, prin organizarea unei demonstraţii cu o participare numeroasă ce avea ca unică revendicare expulzarea tuturor grecilor din oraş. [31] La sfârşitul lui 1907, în timpul vizitei regelui României la Brăila, marele industriaş grec P. Violatos era sancţionat cu o amendă pentru arborarea steagului grecesc şi, cu aceeaşi ocazie, numeroşi greci de seamă ai oraşului erau huiduiţi pentru încercarea lor de a întâmpina cu un vas mic delegaţia regală.[32] Condiţiile nefavorabile nu vor reuşi însă să frângă convingerile etnicilor greci şi nici disponobilitatea acestora de a-şi susţine patria. Astfel, la începutul lui 1905, grecii de la Galaţi trimiteau Ministerului Economiei din Grecia un cec în valoare de 11.435 de franci, pentru a fi pus la dispoziţia Casei Apărării, iar grecii de la Brăila ofereau suma de 5.076 de franci.[33]
Relaţiile diplomatice dintre cele două ţări se vor restabili din nou în primăvara lui 1911 şi datorită sprijinului unora dintre Marile Puteri, care vedeau cum norii Marelui Război se înteţeau ameninţător deasupra Europei. În discuţia ce avea loc pe această temă în Parlamentul elen, ministrul de externe Ioannis Gryparis susţinea că reluarea relaţiilor dintre cele două ţări era cu siguranţă în interesul comunităţilor elene din România. “În România trăiesc şi lucrează aproximativ 20.000 de cetăţeni greci, în afară de cei de pe remorcherele şi vasele sub pavilion grecesc de pe Dunăre şi Prut (280-400) şi de cei de la gura de vărsare a Dunării de la Sulina, aşa cum arată statistica Comisiei europene a Dunării; navele de tonaj mic sub pavilion grecesc se ridicau la 207 în 1908 şi la 225 în 1909, iar în portul Constanţa vine în fiecare an un număr de vase de asemenea de mic tonaj, dintre care doar anul trecut numărul vaselor greceşti care au plecat încărcate din portul Constanţa a fost de 52”. [34]
Situaţia grecilor din România se va înrăutăţi şi mai mult în perioada dintre cele două războaie. Cauza era politica sistematică de românizare a naţionalităţilor conlocuitoare, bazată pe celebra lege din 17 decembrie 1925 referitoare la învăţământul particular. Legea, care prevedea că în toate şcolile atât directorul, cât şi profesorii trebuiau să fie cetăţeni români, iar programa analitică trebuia să fie aprobată de Ministerul de Externe, avea repercusiuni negative şi asupra funcţionării şcolilor greceşti. Ambasada Greciei la Bucureşti protesta insistent, susţinând că şcolile greceşti nu erau şcoli minoritare, ci străine, din moment ce în acestea învăţau cetăţeni greci, reuşind în cele din urmă să obţină exceptarea tacită a acestora de la obligaţia de a se conforma prevederilor legii .[35]
Situaţia instituţiilor de învăţământ greceşti din România în perioada dintre cele două războaie va fi prezentată elegant în raportul din 20 octombrie 1930 întocmit de Ambasada Greciei la Bucureşti. După cum se arăta în raport, prezenţa elenă se făcea simţită mai ales la Bucureşti, unde continuau să trăiască 16-18.000 de etnici greci, care întreţineau atât şcoala de băieţi de nouă clase din oraş, pentru care cheltuiau suma de 1.000.000 – 1.500.000 de lei pe an, cât şi o şcoală de fete de şapte clase. Greci trăiau de asemenea la Brăila, unde biserica cu hramul „Buna Vestire” deţinea o şcoală de fete şi una de băieţi de şapte clase, precum şi la Galaţi, unde funcţiona biserica cu hramul „Schimbarea la Faţă”, o şcoală de băieţi de şase clase, o şcoală de fete, tot de şase clase, şi un gimnaziu obişnuit de cinci clase. De asemenea, la Calafat, Biserica Greacă cu hramul „Izvorul Tămăduirii” dispunea de o şcoală primară, în Constanţa biserica cu hramul „Schimbarea la Faţă” întreţinea o şcoală de băieţi de şapte clase şi una de fete de două clase, iar pe lângă biserica cu hramul „Buna Vestire” din Tulcea funcţiona o şcoală de opt clase. În sfârşit, în Sulina, biserica „Sfântul Nicolae” deţinea o şcoală primară mixtă şi o grădiniţă, iar la Bazargic, Biserica Greacă cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” întreţinea o şcoală de patru clase. [36]
Prezenţa greacă în România avea să renască la sfârşitul deceniului 1940, atunci când aproximativ 9.100 de refugiaţi politici din Grecia – între care aproximativ 5.000 de „copii adunaţi”[37] - s-au refugiat în căutarea unei sorţi mai bune. Astăzi se consideră că numărul grecilor care trăiesc permanent în România se ridică la aproximativ 6.500,[38] număr ce reiese evident din statisticile româneşti oficiale de după recensământul din 2002.[39] Cu toate că prezenţa numerică a comunităţii elene în zonă nu aminteşte cu nimic de anii din trecut, iar căsătoriile mixte în creştere fac dificilă refacerea acesteia pe termen lung, nu poate fi contestat faptul că vigoarea continuităţii culturale a elenismului de pe malurile Dunării nu poate fi suprimată.

BIBLIOGRAFIE

1. Argyropoulou, Roxana, „Οι ελληνικές Ακαδημίες του Βουκουρεστίου και του Ιασίου”(„Academiile greceşti de la Bucureşti şi Iaşi”), „Ιστορικά” („Istorice”), 90 (5 iulie 2001)
2. Athanasiou, Theodoros, „Περί των ελληνικών σχολών εν Ρουμανία 1644-1821” („Despre şcolile greceşti din România 1644-1821”) (Atena, 1898)
3. Brown, Keith, „Τα «παιδιά-παππούδες» της Μακεδονίας: Διεθνικές πολιτικές μνήμης, εξορίας και επιστροφής” („«Copiii-bunici» ai Macedoniei: Politici internaţionale de memorie, exil şi repatriere”), 1948-1998, V. K. Gounaris & Iakovos D. Michailidis (ediţie îngrijită de aceştia), „Πρόσφυγες στα Βαλκάνια. Μνήμη και ενσωμάτωση” („Refugiaţi în Balcani. Memorie şi integrare”) (Salonic, 2004), 43-163
4. Chasiotis, I., „Επισκόπηση της Ιστορίας  της νεοελληνικής διασποράς” („O trecere în revistă a diasporei neogreceşti”) (Salonic, 1993)
5. Dimaras, K. Th., „Νεοελληνικός Διαφωτισμός”(„Iluminismul neogrec”) (Atena, 41985)
6. Divani, Lena, „Ελλάδα και μειονότητες. Το σύστημα διεθνούς προστασίας της Κοινωνίας των Εθνών” („Grecia şi minorităţi. Sistemul de protecţie internaţională a Societăţii Naţiunilor”) (Atena, 2000)

7. Karathanasis, Athanasios, „Οι Έλληνες λόγιοι στη Βλαχία (1670-1714). Συμβολή στη μελέτη της ελληνικής πνευματικής κίνησης στις παραδουνάβιες ηγεμονίες κατά την προφαναριωτική περίοδο” [„Erudiţi greci în Ţara Românească (1670-1714). Contribuţie la studiul mişcării spirituale greceşti în Ţările Române în perioada pre-fanariotă”] (Salonic, 22000)
8. Kitromilides, Paschalis M., „Η Γαλλική Επανάσταση και η Νοτιοανατολική Ευρώπη” („Revoluţia franceză şi Europa de Sud-Est”) (Atena, 2000)
9. Psiroukis, Nikos, „Το νεοελληνικό παροικιακό φαινόμενο”(„Fenomenul colonial neogrecesc”) (Atena, 1974)
10. Scalcau Paula, Grecii din Romania (Bucureşti, 2005)
11. Sfetas, Spiridon, „Το ιστορικό πλαίσιο των ελληνορουμανικών πολιτικών σχέσεων (1866-1913)” („Cadrul istoric al relaţiilor politice greco-române”), „Μακεδονικά” („Macedonice”), 33 (2003)
12. Svolopoulos, Constantinos, „Ο Αλέξανδρος Υψηλάντης και η εξέγερση στις παραδουνάβιες ηγεμονίες” („Alexandru Ipsilanti şi răscoala din Ţările Române”), în „Εταιρεία Μακεδονικών Σπουδών” („Societatea de Studii Macedonene”) (ediţie îngrijită de autor), „Μνήμη Αλέξανδρου Υψηλάντη. 200 χρόνια από τη γέννησή του (1792-1992)” („In memorian Alexandru Ipsilanti. 200 de ani de la naşterea sa) (1792-1992)” (Salonic, 1995)
13. Tambaki, Anna, „Οι Έλληνες στη Ρουμανία” („Grecii în România”), „Ιστορικά” („Istorice”), 90 (5 iulie 2001)
14. Tsourka – Papastathi, D., „Η ελληνική εμπορική κομπανία του Σιμπίου Τρανσυλβανίας 1636-1848” („Compania de comerţ a grecilor de la Sibiu, Transilvania 1636-1848”) (Salonic, 1994)
15. Vranousis, L. I., „Ρήγας Βελεστινλής” („Rigas Velestinlis”) (Atena, 1963)

Note de subsol

• Introducere
• Cadrul
• Istoria
• Arhitectura
• Centre
• Bucureşti
• Brăila
• Galaţi
• Constanţa
• Braşov
• Sibiu
• Tulcea
• Turnu Severin
• Colaboratori
• Carte