Arhitectura

 

Grecii in România

Prezenţa în arhitectură şi construcţia oraşelor

Peter Derer, Profesor de Urbanism, Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”, Bucureşti, România

 

Obiective, precizări. Contribuţia (directă, mijlocită) în domeniul construcţiilor din România. Proprietari, comanditari, proiectanţi, constructori, utilizatori. Rădăcinile populaţiei: grecii din Grecia, cei din colonii (Asia Mică, Bizanţ /Constantinopol), grecii din România. Ponderea populaţiei implicate în sectorul construcţiilor.

 

 

Lucrarea de faţă şi-a propus să cerceteze modul şi măsura în care arhitectura şi construcţia oraşelor din Ţările Române/România  au fost marcate de civilizaţia şi cultura lumii elene/Greciei. În principiu, astfel de influenţe se pot exercita în diverse feluri: direct, prin realizarea în întregime a produselor (de arhitectură sau urbanism) de către forţa de creaţie/muncă calificată în contextul/spiritul civilizaţiei/culturii din lumea elenă/Grecia, ori indirect, prin interpuşi, mijlocitori, multiplicatori neutri.
În primul caz, comanda, finanţarea, legislaţia, proiectarea (în special), execuţia, substanţa materială etc. se datorează numai unor membri ai unei  comunităţii elene/greceşti (sau unor profesionişti de altă origine familiarizaţi cu civilizaţia/cultura în discuţie). În cazul secund, la realizarea produsului final sunt implicate numai unele componente ale procesului de construire (lipsind, în special, partea de proiectare), celelalte revenind unor profesionişti din alte comunităţi, nefamiliarizaţi cu civilizaţia/cultura elenă/grecească).
Poate diferit decât în alte cazuri, referirea la civilizaţia/cultura care transferă în exterior expertiza proprie impune o abordare nuanţată. În situaţia elenilor/grecilor se pot evidenţia mai multe trepte de exercitare a influenţei pe teritoriul românesc: cea rezultînd din focarul primar de civilizaţie/cultură, alta fiind produsul unui focar secundar, în fine ultima putând fi considerată de factură epigonică. În antichitate focarul principal de iradiere era Grecia continentală (şi proxima ei vecinătate), focarul secundar era plasat în vestul Asiei Mici, focarele terţiare fiind plasate în regiunea Mării Negre.
În Evul Mediu, situaţia se modifică sensibil, în sensul inversării locului primelor focare: cel primar se plasează în nordul Asiei Mici, (Constantinopol), Grecia continentală plasându-se pe locul secund. Multiplicatorii/receptorii din Ţările Române/România îşi schimbă la rândul lor rolurile. Primele valuri de imigranţi se împământenesc[1] (ori se fixează la vechile niveluri de civilizaţie/cultură), pierzând treptat legătura cu focarul primar (chiar secundar), cele mai recente impulsuri civilizatorii/culturale fiind declanşate de valurile migratorii următoare.
Altă problemă care merită atenţie constă în precizarea mobilurilor care determină o comunitate să-şi părăsească habitatul, precum şi justificarea fixării într-o anumită locaţie şi nu alta. Cu alte cuvinte ce generează deplasarea şi ce atrage stabilirea, aşezarea.
În aceste evoluţii complexe, paralele cu o relativă egalizare de expertiză între populaţia autohtonă şi comunităţile de imigranţi, prezenţa în domeniul arhitecturii/construcţiei oraşelor a influenţei elene/greceşti (directe sau mijlocite) diferă de la perioadă la perioadă, urmând totuşi, în ansamblu, un trend descrescător din punct de vedere cantitativ.

 

2. ISTORIE SPECIFICĂ

 

2.1. Antichitatea

Resturi ale expertizei antice. Fond construit, trasee de acces,  surse de materiale etc. Producţia nouă rezultată prin creştinarea din Dobrogea. Filiera greacă.

Perioada antică ilustrează aproape perfect transferul integral de expertiză: polisurile greceşti de pe malul (apusean) al Pontului Euxin (Tomis, Callatis, secolul IV î. Chr. ) au fost produsul complex al voinţei de a coloniza noi teritorii, din resurse financiare, cu modele organizatorice, manoperă calificată şi forme de proprietate proprii comunităţilor elene din Asia Mică (focarul secundar).
După ce au depăşit anumite niveluri, concentrarea de energie (surplus de forţă de muncă, de know how), deficitul de resurse (teren arabil, surse de apă) sau condiţiile dificile de viaţă (administraţie străină, exploatare, teroare) într-un spaţiu, conduc, de regulă, la un transfer teritorial. În cazul colonizării antice greceşti, generatoare au fost plusul de expertiză şi trendul către o viaţă mai bună.
Asta a făcut ca ambalajul şi structura acestor oraşe-porturi, a clădirilor publice (laice şi religioase), probabil chiar organizarea hinterland-ului (Histria, secolul III î. Chr. – secolul I d. Chr.), să nu se deosebească mult de exemplele din Grecia continentală, şi mai puţin de cele  din Asia Mică. Diferenţele rezidă în calitatea forţei de muncă (mai puţin calificată, de aici justificarea unor importuri de componente de construcţie, Histria) precum şi în caracteristicile specifice ale amplasamentelor şi calitatea materialelor de construcţie locale.
O formulă diferită de transfer de know-how se întâlneşte în aceeaşi perioadă prin implicarea unor constructori greci, angajaţi sau robiţi de căpeteniile dace în urma campaniilor de jaf sau a războaielor purtate cu cetăţile pontice. Este vorba de construcţii (clădiri, reţele edilitare, terasamente etc.) finalizate în complexul aşezărilor fortificate din Munţii Orăştiei/Hunedoara (Sarmizegetusa, secolul I î. Chr.)[2]
Prelungirea perioadei antice în sud-estul Europei prin constituirea şi existenţa milenară a Imperiului Bizantin, a permis continuarea, sub alte forme, a influenţei elene/greceşti pe teritoriul României. O primă fază/formă de transfer de civilizaţie/cultură s-a petrecut odată cu difuzarea creştinismului în zona Dunării de Jos, respectiv în Dobrogea (Tomis secolul III d. Chr.) şi în sudul Ţării Româneşti/Munteniei.
Acum influenţa elenă/greacă s-a produs mijlocit, indirect: nu s-a repetat fluxul migratoriu al întregii comunităţi, ci doar deplasări de grupuri mici de propovăduitori ai noii religii, care s-au retras în provinciile marginale al imperiului de teama persecuţiilor (sub Diocleţian şi urmaşii săi, secolul III d. Chr.). Evident, noii apostoli generează noi mentalităţi şi forme de organizare inedite ale populaţiei indigene, punându-i la îndemână şi modele pentru complexele şi clădirile de cult, realizate însă cu manoperă şi mijloace materiale locale (complexul rupestru de la Basarabi, secolul III d. Chr.)

 

2.2. Evul Mediu

Alternanţă administrativă bizantină. Purtători de influenţă (Nicodim, Chiril şi Metodiu). Acceptarea ortodoxiei, preoţimea atonită ca stimul al sectorului construcţiilor. Căderea Imperiului bizantin, emigraţia greacă, receptarea în Ţările Române.  Domnitori şi boieri originari din grecime.

Creşterea şi descreşterea Imperiului Bizantin în relaţie cu mişcările popoarelor migratoare deplasează punctele de forţă şi traseele energetice în Europa de sud-est. Spre deosebire de antichitatea greacă, cînd principalele trasee de acces erau pe mare (stă mărturie şirul polisurilor pe ţărmul Pontului Euxin), în antichitatea romano-bizantină destule localităţi se retrag în interiorul Dobrogei/Munteniei, dovadă a ponderii crescute a transportului fluvial (Capidava, Dinogetia, secolele VI-X. d. Chr.) şi a celui pe uscat (Sucidava, secolul VI d. Chr.)
Prezenţa grecească, temperată o vreme de interpunerea statelor slave (ţaratul bulgar, regatul sârb) revine după secolele IX-X d. Chr.), prin continuarea creştinării populaţiilor din nordul Dunării mijlocii (Panonia şi Moravia). Este de presupus că fraţii călugări Chiril şi Metodiu din Salonic nu au difuzat noua religie numai verbal şi în scris (traducând din greceşte în slavă cărţile de căpătîi) ci vehiculând şi modele de organizare socială şi arhitectonică. Este ştiut că arhitectura bizantină de cult, consolidată în Grecia continentală, a fost difuzată apoi în teritoriile adiacente.
Cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi (1204) şi constituirea de state latine pe teritoriul Greciei continentale a impus în bazinul „Mării Mari” (Marea Neagră) pe genovezi şi veneţieni, declanşînd concomitent un exod de populaţie grecească. Este posibil ca, urmând traseul lui Chiril şi Metodiu, să se fi plasat parte în Bulgaria, parte în Serbia. De aici, un număr de călugări greci s-au aşezat în Banat şi, mai departe, în centrul Transilvaniei. Poate că prezenţa lor explică formele inedite ale bisericilor de la Densuş, Orlea, Strei (secolele XIII-XIV). Pe de altă parte, la începutul existenţei Ţării Româneşti, modele de arhitectură religioasă bizantină, tipice regiunilor sud-dunărene, sunt transpuse în piatră şi cărămidă în Curtea de Argeş la jumătatea secolului XIV: biserica Nicoară şi Biserica Domnească.
Puţin mai tîrziu, la Vodiţa (1370) şi Tismana (1378), călugărul (posibil) grec Nicodim, aflat în slujba domnului Vladislav Vlaicu, foloseşte şi dezvoltă modelele. E vorba de mănăstiri cu program extins, religios şi laic, probabil parte dintr-un program domnesc de monitorizare a teritoriului şi, concomitent, de marcare a acestuia prin prezenţe reprezentative trebuind să reflecteze puterea statală. Este posibil ca Nicodim şi echipa sa să fi format şi alte echipe de constructori, consolidând modelul arhitectural împământenit şi bază a viitoarelor programe constructive.[3]
De altfel, în secolul XIV se constată o îndesire a prezenţei grecilor în Ţările Române (sigur în Ţara Românească şi Transilvania) probabil şi ca urmare a presiunii exercitate de otomani asupra provinciilor de nord-vest ale Imperiului Bizantin. De mai multă vreme unii episcopi din Dobrogea sunt implicaţi în dezbaterile religioase dintre biserica răsăriteană şi cea apuseană (după schisma din 1052 d. Chr.) În Transilvania secolului al XV-lea sunt documentate disensiuni între clericii catolici şi cei ortodocşi (în număr mare provenind din părţile greceşti).
În acest timp în Ţara Românească s-a creat mitropolia Ungro-vlahiei, înainte stătătorul ei fiind numit grecul Iachint Critopol (1359-1372).  S-a pus astfel piatra de temelie pentru prezenţa multiseculară a clerului grec sau format în Grecia (la Muntele Athos) în gospodăria bisericii muntene. Aceasta înseamnă transfer de modele de cult (limbă, cărţile fundamentale, iconografie etc.) inclusiv, chiar dacă prelucrate, de programe arhitecturale (complexe mănăstireşti, biserici de mir etc.) Înseamnă, de asemenea, o anumită politică de personal şi, evident, anumite programe de finanţare a construirii de clădiri de cult şi complexe mănăstireşti.
În Moldova, Alexandru cel Bun încheie conflictul cu Patriarhia de la Constantinopol, după interludiul catolic determinat de presiunile Poloniei: în 1401 este instalat primul mitropolit (grec) agreat de patriarh la Suceava (pentru refuzul instalării unor mitropoliţi greci, patriarhul ecumenic anatemizase ţara). Cîteva decenii mai târziu este atestată o (probabil) primă danie pe care conducerea Moldovei o acordă unei mănăstiri de la muntele Athos. Relaţiile religioase cu Bizanţul se traduc prin creşterea numărului de prelaţi de diverse grade provenind din capitala sau provinciile europene ale imperiului. Aceştia păstrează legăturile cu locul de origina (adesea sub forma întrajutorării lăcaşurilor din Athos ori Sinai) dar, în paralel, ctitoresc sau repară şi întreţin biserici şi mănăstiri din ţară (mănăstirea Hlincea/Iaşi, secolul XVI). Concomitent cu oamenii bisericii sunt menţionaţi primii greci cu funcţii administrative (de regulă, în cancelaria domnească) şi cei dintâi negustori greci.
Căderea Imperiului Bizantin în 1453 generează un alt val masiv de refugiaţi, dintre care o parte notabilă se îndreaptă către Ţările Române (şi Serbia), care încă nu fuseseră ocupate de administraţia otomană. Cum turcii nu au desfiinţat Patriarhia din Constantinopol şi nici structura ei organizatorică, relaţiile pe linie de ortodoxie au continuat ca înainte. Prin urmare, între imigranţi s-au aflat alte categorii sociale între care, de-a lungul timpului, s-au detaşat dregătorii şi comercianţii.
Căderea Bizanţului a ridicat problema moştenirii, cel puţin culturale, a acestuia: pînă la ascensiunea Rusiei, unii domni din Ţările Române se vor considera urmaşii împăraţilor bizantini. În consecinţă, domnii din Moldova şi Muntenia au tolerat pe noii veniţi, care, fiind de aceeaşi religie, se integrează în societăţile locale găsindu-şi locuri de muncă şi asigurându-se din punct de vedere financiar. Şcoliţi în domeniile financiare şi administrative, unii obţin importante dregătorii, alţii, întreprinzători, achiziţionează latifundii, şi unii şi alţii plasându-se în păturile sociale avantajate, ceea ce a facilitat naturalizarea lor (începînd cu secolul XVI).
Aici trebuie amintite soţiile sau alte rude de domnitori provenind din lumea greacă (Nicolae Alexandru  a avut o nepoată împărăteasă în Constantinopol/Istanbul, Maria de Mangop provenea dintr-o înaltă familie bizantină, soţia lui Alexandru II Mircea era de fel din Chios, soţia lui Iancu Sasul era Maria Paleologu) precum şi voievozi, între care cel mai cunoscut a fost Iacob Heraclid (1561-63). Fără a mai vorbi de înrudirile dintre grecii împământeniţi şi boierii băştinaşi: fiica Chiajnei a fost căsătorită odată cu un Cantacuzino, altădată cu un Paleolog (după 1564), un dregător din Ioannina devine ginerele lui Petru Şchiopul (dupa 1589) şamd.[4]
Între familiile sosite în Ţările Române în secolul XVI şi naturalizate un secol mai tîrziu se numără Cantacuzinii (cu mai multe ramuri în Muntenia şi Moldova), Catargii (de asemenea cu două ramuri), Paleologii, Ruseteştii etc. Posesori de mari latifundii şi numeroase sate aservite, ei au ctitorit clădiri publice de cult şi propriile reşedinţe rurale (de exemplu conacele cantacuzine din Prahova de mijloc). Dacă în afara fondurilor investite au mai intervenit cu ceva (program, imagine etc.)  nu este cunoscut; cu siguranţă, însă, forţa de muncă şi materialele trebuie să fi fost cele locale.
Relaţiile Ţărilor Române cu Înalta Poartă se modifică după căderea Ungariei (1526, transformată apoi în paşalâc, la fel Banatul, 1552) şi intrarea Transilvaniei (voievodat autonom) sub protecţia Turciei. Este momentul în care grecii sunt menţionaţi la Sibiu, se ştie despre o „stradă grecească” la Oradea, aceştia activând pe baza unor reglementări ale dietei adunate la Târgu Mureş (1551). Imperiul Otoman este în culmea puterii sale: armata lui Soliman Magnificul ocupă temporar capitala Moldovei, cucerind ulterior Brăila care va fi transformată în raia turcească (1542). În consecinţă, adunarea boierilor pierde dreptul de alegere a domnului, Mircea Ciobanul fiind primul domnitor român numit direct de Poartă (în Muntenia, 1545).
În context, pe lângă grecii veniţi mai demult (parţial naturalizaţi) se face simţită, treptat, mai mult, prezenţa celor din Constantinopol/Istanbul, implicaţi adesea în procesul de numire sau mazilire a domnilor Moldovei sau Ţării Româneşti. Secolele XVI şi XVII vor fi marcate de disputele şi conflictele dintre boierimea locală (din care fac parte şi greci împământeniţi) şi noii imigranţi, mai puţin familiarizaţi cu tradiţiile populaţiei româneşti, în schimb având influenţă asupra domnitorului (prin favorurile de care acesta  poate beneficia la Poartă).
Petru Şchiopul în Moldova sau Petru Cercel în Muntenia adăpostesc la curtea lor mulţi greci proveniţi din Istanbul, numiţi în dregătorii importante (trezorieri, vameşi, administratori) ocupate până atunci de marii boieri. Aceeaşi politică au dus-o, mai mult sau mai puţin consecvent, Radu Mihnea, Alexandru Iliaş, Leon Tomşa (care au domnit atât în Ţara Românească cât şi în Moldova în prima jumătate a secolului al XVII-lea). Urmarea a fost că în timpul lui Matei Basarab şi a lui Vasile Lupu (originar din Epir, convins de ascendenţa sa bizantină) conflictul dintre boierii localnici şi grecii nu numai din suita domnească a atins un punct culminant. Contrar presupunerilor, ambii domnitori au continuat să se înconjoare (mai discret) de înalţi funcţionari originari din lumea greacă sprijinind prin diverse mijloace ortodoxia răsăriteană. Matei Basarab colaborează cu mitropolitul Grigorie (înscăunat la 1629) iar Vasile Lupu sprijină în scaunele patriarhale din Alexandria şi Ierusalim prelaţi greci din Moldova (1645)[5] .
Noii veniţi ctitoresc şi ei clădiri de cult precum aşa numita „Biserică a Grecilor” din Bucureşti (comanditar fiind banul Ghiorma, 1574) sau biserica Sf. Treime din Slatina (1645) în Muntenia. În capitala Moldovei este reclădită de un călugăr cipriot cu sprijinul lui Gheorghe, arhitect din Istanbul interesanta biserică Sf. Sava (1625). Într-un fel, ei concurează pe imigranţii naturalizaţi care, precum Cantacuzinii moldoveni continuă opera de înzestrare a localităţilor din jurul Sucevei şi Iaşilor cu biserici şi reşedinţe boiereşti (mijl. sec. XVII). Acelaşi demers se regăseşte la Herăşti, cu diferenţa că un boier pământean îşi face conacul în manieră arhitecturală constantinopolitană (c. 1650). Dar dacă nu există date despre constructori, în schimb se cunosc numele unor pictori şi decoratori greci precum Stamatelo Kotronas, activ în Moldova (sub Alexandru Lăpuşneanu), zugravul Mina care pictează biserica Buzeştilor Căluiul, sau Nicolae Cretanul, decorator al unui paraclis la Târgu Mureş (1599), ori Gheorghe din Ioannina (mănăstirea Cetăţuia, c. 1675).
Într-un sens apropiat acţionează şi numeroşii negustori care străbat Ţările Române, interesaţi în folosirea (achiziţionarea) de imobile comerciale, dar care şi finanţează clădiri utilitare (hanul ridicat la Bucureşti de Panayotis Nikousios Mamona în 1672, şiruri de prăvălii etc.) Arhitectura cu funcţiune comercială proliferează în târguri şi oraşe, generând viitoarele străzi negustoreşti (Botoşani, Galaţi, Babadag, Bucureşti) în zone locuite şi de greci[6] . Implicarea acestora în viaţa urbană din Transilvania a fost mai limitată datorită statutelor impuse companiilor comerciale înfiinţate în baza actului emis de principele Gheorghe Rákoczy I (1639). Cum sudiţii străini nu aveau acces deschis în oraşele transilvănene (îndeosebi cele organizate în Universitatea Săsească), coloniile negustoreşti s-au stabilit la periferia acestora (cazul cartierului Şchei, Braşov).
Civilizaţia/cultura grecească sunt însă difuzate şi prin intermediul şcolilor înfiinţate de domnitori (Vasile Lupu deschide Colegiul de la Trei Ierarhi, Iaşi, Matei Basarab inaugurează la Târgovişte Şcoala Greacă şi Latină), unde sunt aduşi de regulă directori şi profesori şcoliţi în mediul grecesc. Rolul de multiplicatori al acestor şcoli cu limbă de predare greacă nu poate fi evidenţiat în suficientă măsură dacă nu se inventariază dinamica cadrelor didactice, programa şcolară, debuşeul viitorilor absolvenţi etc.

 

2.3. Epoca post-medievală

Bizanţ după Bizanţ. Domnia fanarioţilor. Obiective, mijloace, probleme. Contribuţii specifice (reglementări, tehnici, realizări etc.) Boieri, profesori, funcţionari, meşteşugari greci. Şcolile greceşti, închinarea mănăstirilor.

Prezenţa grecească în planul instituţiilor religioase a fost adesea ponderată prin măsuri administrative precum aşezământul lui Leon Tomşa care cere alegerea în ţară a înalţilor prelaţi (1631) sau hrisovul lui Matei Basarab (1639) de limitare a numărului de mănăstiri închinate. Echilibrarea este urmărită inclusiv prin transferuri culturale din Transilvania, Polonia şi Caucaz. Reflexele greceşti mai modeste în domeniul arhitecturii şi construcţiei oraşelor explică de ce mulţi domnitori şi boieri au apelat la constructori saşi din Transilvania (de la Ştefan cel Mare la Radu Şerban) ori mitropolitul Anastasie Crimca (1609) sau domnul Vasile Lupu s-a folosit de meşteri caucazieni.
Aşadar, în perioada celei mai insistente presiuni ale Porţii, corelate cu prezenţa insistentă a grecilor constantinopolitani, Ţările Române se plasează într-o arie culturală mai largă care va fi extinsă spre finele secolului al XVII-lea. Este momentul în care marja de manevră a Imperiului Otoman (aflat în declin după insuccesul de la asediul Vienei, 1683)  va fi treptat mai limitată de creşterea Austriei în nord-vest şi a Rusiei în nord-est.
Sub impulsul vecinătăţii cu Imperiul Habsburgic, în Transilvania se ameliorează statutul negustorilor greci: înfiinţarea companiei din Braşov, 1678, autorizarea construirii unei biserici greceşti lângă Sibiu, 1690, şi, în final, după instaurarea administraţiei austriece, obţinerea protecţiei imperiale, 1701. Dar şi în Moldova şi Muntenia, în ciuda vechilor diferenduri, grecii reuşesc să-şi întărească poziţiile.
În timpul ultimilor domni pământeni se continuă împământenirea în diverse feluri a grecilor: prin căsătorie (epirotul Gheorghe Duca ia de soţie pe fata domnului Eustratie Dabija,  un Scarlat Mavrocordat a luat pe una din fiicele lui Constantin Brâncoveanu), prin preluarea de dregătorii (Iane Hadâmbu, postelnic, Hristea Karydis, mare vistier), prin boierire (pictorul Gheorghe din Ioannina a achiziţionat moşii lîngă Bacău) etc. Pătura boierilor naturalizaţi va fi interesată să ctitorească biserici şi conace pentru a dovedi intenţiile de integrare (Mihai Cantacuzino ridică numai la Bucureşti biserica mănăstirii Colţea, 1698, biserica Fundenii Doamnei, 1699, cu decoraţie în stuc de factură constantinopolitană şi biserica Zlătari, 1705).
Marii prelaţi ortodocşi (Dionisie Iviritul, mitropolitul Ungrovlahiei după 1672) continuă, dar cu mai puţin elan, politica de construire a lăcaşurilor de cult, paralel cu preocuparea  pentru   sprijinirea mănăstirilor de la Athos şi Sinai (în timpul lui Constantin Duca, c. 1700, au fost închinate Sfântului Mormânt mănăstirile Galata, Sf. Sava, Barnovschi din Iaşi,  Caşin, Tazlău, Hlincea etc.) Un mare avânt l-a luat în a doua jumătate a secolului al XVII-lea învăţământul domnesc: Şerban Cantacuzino a înfiinţat Şcoala Greacă de la Sf. Sava, 1679,  dezvoltată şi înzestrată ulterior de Constantin Brîncoveanu, prin transformarea în Academie Domnească, 1695, Antioh Cantemir deschide în 1707 Academia Domnească de la Iaşi. Pe lângă activitatea didactică, distinşi cărturari greci (Sevastos Kymenitis, Ioannis Karyofyllis), elaborează notabile studii morale, istorice, religioase etc. care continuă difuzarea culturii/civilizatiei greceşti si europene[7] .
Este interesant că înaintea deciziei Sublimei Porţi de a administra direct Moldova şi Ţara Românească, acestea au fost conduse de doi dintre cei mai elevaţi domnitori: Dimitrie Cantemir (1710-1711) şi Constantin Brâncoveanu (1688-1714). Primul (şcolit la Academia Patriarhiei Ecumenice) a cunoscut prin contact direct cultura greacă constantinopolitană, dar a preferat să-şi scrie opera în limbile latină şi română. Trădarea lui  (în înţelegere cu Petru cel Mare) a decis pe sultan să numească între 1711-1821 în Moldova numai domnitori din rândul funcţionarilor greci din  Fanar, cartier creştin al Istanbulului.
Rivalul său, Constantin Brâncoveanu, a cochetat nu atât cu Rusia, cât cu Austria (a fost numit „principe al imperiului” în 1695), lucru ce i-a adus în final executarea. La curtea sa erau prezenţi mulţi dregători, medici, cărturari greci, dar primul său secretar (de altminteri autorul istoriei domniei sale) a fost un italian (Antonio del Chiaro), a numit în scaunul mitropolitan un gruzin (Antim Ivireanul) şi a preferat să folosească pentru ctitoriile sale laice (palatele de la Potlogi, 1698, Mogoşoaia, 1702) meşteri constructori adepţi ai manierelor arhitecturale influenţate de lumea Renaşterii dalmato-veneţiene.
Aşa numita arhitectură brâncovenească a marcat însă şi complexul mănăstirii Văcăreşti, începute de primul domn fanariot din Ţara Românească, Nicolae Mavrocordat, 1716. Cu alte cuvinte, noul domn nu vine cu echipa de constructori din Istanbul ci, semnificativ, apelează la meşterii predecesorilor săi (e vorba de echipele de constructori care au lucrat la mănăstirile Hurezu şi Antim, Bucureşti, în factura care, sensibil simplificată, caracterizează clădirile laice şi religioase de la Plumbuita, Brebu, Coţofeni, Câmpulung. Acestea au fost dublate de zugravi şi pictori formaţi la şcoala de la Hurez condusă de grecii Constantinos şi Ioan. La Iaşi au lucrat alţi pictori, greci din Ioannina, fraţii Mihai, Gheorghe si Dima)[8] . 
Domniile fanariote din Moldova şi Ţara Românească influenţează nu numai indirect, la nivel central, dar mai ales local, producţia de arhitectură şi urbanism prin acte juridice, prin danii şi ctitorii, eventual prin programe. Domnitorii din familiile Mavrocordat, Ipsilanti, Caragea au fost preocupaţi de reformele fiscale, administrative, sanitare, între care se numără şi unele măsuri cu caracter urbanistic. Sunt de notat proiectele de cod urbanistic ale lui Mihail Fotino (1765) dedicate lui Ştefan Racoviţă, încercările de delimitare a Bucureştilor (1788) sub Nicolae Mavrogheni (încercare însoţită de un proiect de reorganizare teritorială) şi Constantin Hangerli (1798). Tot la solicitarea domnitorilor se realizează primele catagrafii (Iaşi 1774, Bucureşti 1794) şi recensăminte ale populaţiei (Ţara Românească, 1774), încercându-se introducerea unor reguli urbanistice privind materialele de construcţie, lăţimea străzilor (1819)[9] .
Un domeniu nou pentru administraţiile domneşti îl reprezintă dezvoltarea activităţilor productive, fie prin atragerea investitorilor, fie prin eliberarea actelor de funcţionare. În Ţara Românească este amenajată  vama, 1733, primind ulterior o clădire stabilă, 1778, după care se organizează staţiile de poştă, 1781. Existau o manufactură de postav, Afumaţi, 1742, o harturghie (moară de hârtie) la Fundeni, 1768 şi o alta la Batiştea, 1776. În capitală sunt amintite lumânăria domnească, 1792,  mori cu cai în capul Podului Mogoşoaiei, 1794,  şi fabrica de fidea de la Văcăreşti, 1799. În Moldova, menţiunile sunt mai puţin numeroase: la Iaşi o postăvărie, 1776, o fabrică de bere, 1783, şi o fabrică de fidea, 1806, iar la Galaţi, o fabrică de macaroane, 1811. Mulţi dintre solicitanţii de acte de funcţionare de la domnie erau localnici şi sudiţi străini (mai ales din Imperiul Habsburgic).
Există şi interes domnesc pentru investiţii în construcţii de cult (Scarlat Ghica, Sf. Spiridon nou, 1765, Ecaterina Mavrocordat, noua biserică domnească, 1776, etc.) Dar în mare, programul de construcţii de cult a fost continuat de mitropoliţi şi episcopi (în Ţara Românească Mitrofan, după 1716, Filaret Mihailitzis, 1753-56, Filaret al Myrelor, după 1793, Dositei Filitti, 1792-94, în Moldova Nikiforos din Pelopones, 1793), e adevărat, limitat la extinderi şi reparaţii. S-au construit biserici de breaslă (Isnafuri, Alexandru Ipsilanti, 1782) precum bisericile Olari, Manea Brutaru sau ctitorii particulare, Schitul Maicilor, 1726, ambele în Bucureşti.
Mai mult decît clădiri de cult (moştenite în parte din trecut) domniile fanariote se disting prin extinderea construcţiilor publice: se construiesc hanuri (Stavropoleos, 1724, Papazoglu, 1785, Damaris, 1793, la Bucureşti), bezesten-ul lui Constantin Mavrocordat (Bucureşti, 1740),  spitale (Sf. Spiridon, Iaşi, 1763, Sf. Pantelimon lîngă Bucureşti), fântâni şi cişmele (la Spiridonie şi mânăstirea Golia, Iaşi, 1766, la mânăstirea Mavrogheni, Bucureşti). La Iaşi Mihai Racoviţă (1723) şi Alexandru Moruzi (1806) au refăcut palatul domnesc după cele două incendii. Între lucrările laice de mari dimensiuni din Bucureşti se numără  noua curte domnească, plasată în vestul oraşului, ctitorită de Alexandru Ipsilanti (1774-76). Lângă palat s-a construit la îndemnul soţiei domnului, noua biserică domnească (Sf. Muceniţă Ecaterina) după desenele unui meşter grec, Spiridon Macri.
Un interes deosebit îl acordă domnitorii fanarioţi şi mitropoliţii învăţămîntului (evident, celui superior în limba greacă, dar şi celui primar în limba română). Pe lîngă sprijinirea întreţinerii şcolilor moştenite (Ioan Callimachi, Iaşi, 1758), se realizează extinderi (Bucureşti, Sf. Sava, 1761) şi sedii noi (la Iaşi, sub Grigore II Ghica). Totodată au avut în vedere modernizarea programei şi modului de predare, constituirea de biblioteci (mitropolitană), întemeierea de tipografii (1767, Bucureşti), angajând profesori, dintre care unii cărturari de seamă ai vremii. Activitatea extraşcolară a acestora s-a concretizat în lucrări importante din punct de vedere al difuzării culturii/civilizaţiei greceşti, în curs de racordare la cea europeană.
Secolul al XVIII-lea din Transilvania reprezintă de asemenea o perioadă în care imigranţii greci se bucură de atenţie din partea curţii imperiale. După acodarea cetăţeniei austriece (1742), Maria Tereza acordă negustorilor greci în 1777 o serie de privilegii,  dovadă a interesului pentru atragerea populaţiei active şi calificate din Imperiul Otoman. Preocuparea imperialilor se traduce şi prin facilitarea organizării de companii ( Banat, 1725 ), întemeierea de şcoli (Sibiu, 1766, Braşov, 1799, Timişoara, Orşova) şi construirea de biserici (Braşov, 1787).

 

2.4. Perioada modernă

Eteria în Ţările Române. Efecte după independenţa Greciei. Orientarea Ţărilor Române spre Europa. Liberalizarea comerţului moldo-valah. Trasee şi popasuri. Companiile greceşti. Organizarea comunităţilor greceşti la nord de Dunăre. Specializarea prezenţei. Secularizarea mănăstirilor închinate.

Secolul XIX debutează cu revoluţia lui Tudor Vladimirescu, iniţial în corelare cu mişcarea Eteriei (1821). Este momentul în care, la presiunile marilor puteri, Turcia încetează       să mai numească domni fanarioţi. Efectul a constat în micşorarea semnificativă a populaţiei greceşti, îndeosebi dregători şi personal legat de administraţie, mai puţin din sectorul bisericesc. Exodul va continua în timpul luptelor cu turcii şi după declararea independenţei Greciei în 1822. Dar odată cu liberalizarea comerţului, după pacea de la Adrianopole, negustorimea, îndeosebi armatorii, găsind un climat prielnic pentru dezvoltarea afacerilor, se concentrează în salba de oraşe porturi de pe Dunăre, monopolizînd parţial parcul de vase şi comerţul en-gros [10].
Instaurarea administraţiei ruse conduse de generalul Pavel Kiseleff (1831) intervine cu reforme radicale ale Ţărilor Române (Regulamentul organic). Tendinţa de restaurare a rolului populaţiei locale în toate domeniile social-economice se traduce prin modificarea legislaţiei privind imigranţii străini, aceştia putînd opta pentru împământenire/naturalizare (intervenind unele condiţii cum ar fi fost dreptul de poseda terenuri). Era firesc ca noii domnitori pământeni să recurgă treptat în mai mare măsură la dregători, cărturari, prelaţi, meseriaşi localnici, proces care se va desfăşura concomitent cu transferul unor răspunderi de la domnie către unităţile administrativ-teritoriale.
Aceste metamorfoze nu împiedică ca populaţia grecească rămasă să se concentreze mai mult (îndeosebi după liberalizarea navigaţiei pe Dunăre, 1856) în anumite oraşe cum sunt Brăila (devenit Porto-franco în 1836), Galaţi, Tulcea etc., unde se organizează şi se gospodăreşte cu mijloace proprii. În aceste oraşe grecimea îşi construieşte biserici (Bucureşti, 1841, Tulcea, 1854), şcoli (Brăila, 1832, Galaţi, 1857), spitale şi alte clădiri comunitare din propriile venituri, din care, o parte transferă în Grecia (care deschide în Principatele Române consulate şi legaţii, 1841), pentru opere similare de construcţie. Apar, de asemenea, şcoli particulare, tipografii, sedii de bănci (Brăila, 1845), societăţi de navigaţie (1858), construcţii industriale, evident şi reşedinţele proprii. Populaţia greacă din sudul Carpaţilor face eforturi să urmeze exemplul comunităţilor din Transilvania şi Banat, grupate în jurul Companiilor comerciale.
În 1859 Moldova şi Ţara Românească se unesc sub sceptrul lui Alexandru Ioan Cuza, originar din Galaţi. Un an mai tîrziu (1860) apare actul prin care comunităţile greceşti se pot constitui legal, ca persoană juridică, cu drept de construire la Tulcea, a unor clădiri de interes general (Brăila, 1863, Galaţi, 1864, Bucureşti, 1874)[11] .
Biserica din Galaţi primeşte autorizaţie de construire în 1865, la Constanţa demersul de construire a unei biserici începe la 1866, iar la Brăila Biserica Grecească se dă în folosinţă în 1872. Urmează ridicarea şcolilor comunitare la Brăila, 1866, Constanţa în 1875, pe lângă altele particulare.
În 1863 guvernul lui Mihail Kogălniceanu emite legea privind secularizarea averilor mănăstireşti (marea majoritate aparţinând unor complexe monahale închinate centrelor de la Athos, Sinai, Ierusalim), care va înlocui firmanele administraţiei turceşti din 1822 şi 1827. Cum cel mai mare număr de mănăstiri era administrat de călugări greci, urmează un alt exod cu efecte diverse: pe de-o parte multe complexe vor fi părăsite, ruinându-se, cu pagube economice notabile, pe de alta, averile imobiliare se redistribuie în beneficiul unui număr redus de avantajaţi, nu toate fiind exploatate ca înainte[12] .
Reducerea sensibilă a prezenţei greceşti în planul instituţiilor religioase, limitarea implicării lor în domeniul învăţământului, odată cu dezvoltarea unei reţele şcolare de toate gradele cu limba de predare română în baza Legii asupra instrucţiunei,1864 (paralel cu deschiderea de şcoli, pensionate franceze, germane etc.), se echilibrează prin creşterea rolului comunităţilor greceşti în sectorul industrial-bancar.
În 1864, grecii posedau circa 2,0 % din totalul unităţilor de industrie uşoară şi alimentară; din totalul navelor ce ancorau în porturile Brăila şi Galaţi, circa 48,0% arborau pavilioane greceşti (1841), un număr important de fabrici şi bănci erau în proprietate privată grecească etc. Nu întâmplător din rândul comunităţilor greceşti s-au ridicat mari bogătaşi precum Apostol Arsaki, Panagis Harokopos, Evanghelie Zappas, care au folosit averile lor şi în scopuri caritabile (sprijinirea înfiinţării de şcoli în România şi Grecia, donaţii către Academia Română, sprijin pentru organizarea din nou a Jocurilor Olimpice, construirea de spitale etc.)
Abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, instalarea pe tronul Principatelor Unite a lui Carol I de Hohenzollern, întăreşte poziţia românească în regiune, poziţie confirmată prin Războiul de Independenţă (1877-78), război sprijinit moral şi material de comunităţile greceşti şi proclamarea României ca regat (1881). În revanşă, sunt recunoscute ca persoană juridică, cu drept de proprietate comunităţile din Brăila, Calafat, Constanţa, Galaţi, Giurgiu, Mangalia, Tulcea şi Sulina.  Relaţiile cetăţenilor greci cu populaţia majoritară şi cu autorităţile româneşti decurg relativ normal cu excepţia scandalului declanşat de moştenirea Zappas (1892) şi în urma recunoaşterii oficiale a minorităţii române din Turcia europeană (sudul fostei Rumelii), 1905, ceea ce are ca efect secundar ruperea relaţiilor dintre România şi Grecia până în ajunul războaielor balcanice [13].
Diverse evoluţii sunt constatate şi în Transilvania, unde, la Braşov, se formează o mare comunitate grecească: membrii companiei dispun de biserică proprie şi de şcoală (încă din 1799, dar închisă în 1908), concentrate în vecinătatea unor străzi centrale locuite cu precădere de greci.  La Sibiu, comunitatea îşi reconstruieşte biserica avariată de cutremurul din 1802, dar încetează de a mai exista după fuziunea cu Societatea Comercială Săsească (1853). Mai târziu, grecii cedează terenul bisericii Sf. Anastasie pentru construirea Catedralei Ortodoxe Române, 1902.
Atenuarea prezenţei greceşti în România este de fapt aparentă: multe familii s-au naturalizat şi activează alături de populaţia majoritară în diverse sectoare ale vieţii economice, ştiinţifice, culturale. Nu trebuie omis nici faptul că în secolul XIX apar cele mai multe exemple de influenţă directă asupra arhitecturii prin lucrările semnate de Andrei Karidi, care reconstruieşte biserica din Bărboi, 1841, Iani Theodoridi, activ la Constanţa unde realizează Catedrala şi Şcoala Grecească (1867), Avram Ioannidis, autorul Catedralei din Brăila, 1872 (pictată de Belizarie Paraschivopol), consultând mulţi alţi arhitecţi între care şi pe Armodios Gheorgandopoulos. În Bucureşti sunt de menţionat Giovanni Culluri, originar din Corfu, arhitect la CFR. Anastasios Metaxas care este autorul iconostasului de la Biserica Greacă, 1902. După primul război au activat aici Arghir Culina (autor de hoteluri şi blocuri de apartamente la Bucureşti) şi Constantin Iotzu (profesor la Şcoala de Arhitectură, arhitect de clădiri publice), ambii originari din Grecia şi naturalizaţi. Cu siguranţă, numărul proiectanţilor şi al meşterilor greci trebuie să fi fost mai mare, dată fiind amprenta specifică avută de unele oraşe, precum Constanţa si Brăila[14] .

 

2.5. Contemporaneitate

Războaiele balcanice. Reaşezarea relaţiilor româno-greceşti. Constituirea României Mari – noul său rol în regiune. Alianţe regale interbelice. Ultimul război mondial. Administraţia comunistă. Refugiaţi şi expulzaţi greci. Perioada de tranziţie după 1990.

În urma păcii de la Bucureşti (1913), situaţia din Balcani se stabilizează câteva decenii. În timpul Primului Război Mondial, Grecia şi România au avut poziţii apropiate, ceea ce a permis apropierea diplomatică ulterioară, conducând, între altele, la înrudiri între casele regale română şi greacă (1921), vizite ministeriale şi creşterea schimburilor comerciale reciproce. Din considerente de securitate ambele ţări devin membre ale Ligii Naţiunilor Unite (1920) şi formează Înţelegerea Balcanică, 1930. Ulterior, şi mai ales în cel de-al Doilea Război Mondial, România va avea o istorie separată, care va avea influenţă asupra relaţiilor bilaterale şi asupra comunităţilor greceşti.
Populaţia greacă din România Mare (care reprezenta ceva mai puţin de 1,0% la recensământul din 1930), protejată de cadrul legal pentru minorităţi semnat de România la Congresele de la Paris, joacă în continuare, mai ales un rol economic (sectorul transporturilor navale, al comerţului en-gros, cel bancar). În acest context, decurg investiţii importante în domeniu dar şi în industrie şi în sectorul imobiliar (în baza Protocolului privind bisericile şi şcolile greceşti, 1931). Este demn de notat faptul că se depun eforturi pentru cunoaşterea istoriei regionale, dovadă fiind existenţa încă din 1926 a unor structuri de cercetare a civilizaţiei bizantine (inclusiv a celei balcanice, 1963)[15] .
Urmările celui de-al Doilea Război Mondial vor afecta şi relaţiile cu Grecia ca şi pe cetăţenii ei aflaţi pe teritoriul României. În anii imediat postbelici, intervin gesturi politice contradictorii: pe de-o parte, România ajută o parte a grecilor implicată în războiul civil (sosesc în ţară circa 12 mii de refugiaţi, între care mulţi copii), pe de alta, naţionalizează fabricile, băncile şi locuinţele grecilor rezidenţi, punând pe mulţi în situaţia de a emigra. Relaţiile diplomatice cu Grecia, restabilite în 1955, vor intra într-o nouă fază după 1974, intrând în normalitate abia după 1990.
Democratizarea ţării, corectarea deciziilor nejustificate ale administraţiei comuniste (retrocedarea proprietăţilor comunitare), liberalizarea economiei, comerţului, culturii, atragerea de investitori greci etc. au determinat o nouă emulaţie în rândul populaţiei greceşti trăitoare în România (6513 persoane la recensământul din 2002). În eventuala perspectivă a revenirii, chiar parţiale, la prezenţa activă anterioară războiului mondial, o contribuţie importantă rezidă în studierea evoluţiei istorice, inclusiv în domeniul arhitecturii şi construcţiei oraşelor.                                                                          

3. DATE ISTORICE DESPRE GRECI ÎN ROMÂNIA

 

ORAŞUL MEDIEVAL

1204 – dupa cucerirea Constantinopolului de cruciaţi, creşte numărul negustorilor greci în Ţările Române.
1339 – sunt semnalaţi negustori greci în Transilvania.
sec XIV – menţionarea negustorilor greci la Brăila, Cetatea Albă, Braşov.
1440 – domnia Moldovei punea la Cetatea Albă inscripţia în limba greacă prin care amintea privilegiile cetăţii.
1445 – este semnalată prezenţa negustorilor greci la Brăila.
1453 – după prăbuşirea Imperiului Bizantin începe exodul grecilor spre Ţările Române.
1551 – dieta de la Târgu Mureş interzicea negustorilor greci sa facă negoţ în Transilvania.
1589 – Buzău.
1590 – Bucureşti.
sec XVI – negustorii greci dominau comerţul Moldovei cu Liovul şi Constantinopolul.
1636 – se înfiinţează Companiile Greceşti de la Sibiu (1636) şi Braşov (1678).
1639 – Suceava.
1672 – Compania Greacă era una dintre cele mai mari companii negustoreşti ale vremii, care a primit privilegii în Transilvania din partea principelui Mihai Apaffy. Negustorii mai bogaţi au finanţat construirea primelor biserici ortodoxe în multe zone din Transilvania.
1678 – întemeierea Companiei negustorilor greci la Braşov.

 

ORAŞUL MODERN

sec XVII – arhivele veneţiene păstrează scrisori din Bucureşti, Focşani, Braşov şi         Sibiu.
sec XVIII – apar în Transilvania Companiile negustorilor greci unde elementul        preponderent îl formează cei din Macedonia şi Epir.
sec XVIII – otomanii au numit o serie de domnitori în fruntea Moldovei (1712-1821) şi Ţării Româneşti (1716-1821) din rândul grecilor care locuiau în cartierul Fanar al Constantinopolului.
1718 – grecii din Transilvania sunt puşi sub protecţia regală, depinzând numai de cancelaria imperială habsburgică.
1725 – se înfiinţează Compania Comercială Greco - Sârbească din Banat.
1742 – în urma deciziei Mariei Tereza de a li se acorda cetăţenie austriacă, companiştii greci îşi aduc familiile şi se stabilesc în Transilvania.
1777 – Maria Tereza acordă privilegii prin care se reorganizează comerţul grecesc din Transilvania.
1821 – începe fenomenul de împământenire – aflaţi la a doua sau la a treia generaţie, mulţi greci, căsătoriţi cu pământence şi având serioase averi în principate, cer în mod expres împământenirea.
1822 – Galaţi, Constanţa,  Tulcea, Sulina, Brăila, Giurgiu, Turnu Măgurele. În anii postrevoluţionari imigraţia grecească cunoaşte un trecător recul, impus de dispoziţiile restrictive ale domnitorilor din Ţările Române.
1829 – dupa pacea de la Adrianopol, odată cu liberalizarea comerţului pe Dunăre, grecii sunt din nou bineveniţi în Principate, stabilindu-se în Bucureşti, Iaşi, Galaţi, Brăila, Constanţa, Braşov, Botoşani, Craiova, Orşova, Turnu Severin.
Sec XIX – comunităţi greceşti – Bucureşti, Brăila, Constanţa, Galaţi, Giurgiu.
Comunităţi  mai mici – Iaşi, Focşani, Botoşani, Bârlad, Bacău, Roman, Tecuci, Fălticeni, Vaslui.
1835 – Consulate ale Greciei – Iaşi, Focşani, Fălciu, Bârlad, Bacău, Roman, Tecuci, Fălticeni, Vaslui, Brăila, Ploieşti, Craiova, Giurgiu, Buzău, Turnu Măgurele, Slatina, Târgovişte, Calafat, Călăraşi, Olteniţa, Turnu Severin, Alexandria, Sulina, Constanţa, Sinaia.
1836– Alexandru Ghica declară Brăila porto - franco, iar la 1 mai 1836 acordă străinilor permisiunea de a cumpăra locuri de case în Brăila.
1837 – Galaţiul este declarat porto - franco de către Mihail Sturdza.
De la mijlocul sec. XIX şi pâna la cel de-al Doilea Război Mondial, principalele oraşe portuare de la Marea Neagră şi Dunăre, în baza acordurilor bilaterale încheiate între Grecia si România, în anii 1869, 1900, 1932 s-au construit şi au funcţionat puternice comunităţi greceşti în Constanţa, Mangalia, Galaţi, Brăila, Tulcea, Sulina.
1860 – comunităţile greceşti au fost recunoscute oficial de Alexandru Ioan Cuza.

 

ORAŞUL CONTEMPORAN

1900 – în urma semnării unui protocol anexat la tratatul comercial greco – român, 8 Comunităţi Greceşti ( Brăila, Galaţi, Calafat, Mangalia, Constanţa, Tulcea, Sulina şi Giurgiu) au început să funcţioneze ca persoane juridice, având dreptul de a poseda avere proprie.
1931 – semnarea la Bucureşti a Convenţiei Româno – Elene de comerţ şi navigaţie şi a unui Protocol privind bisericile şi şcolile greceşti din România, ce aveau libertatea de a funcţiona ca persoane juridice, conformându-se legilor Regatului României.
1940 – numărul membrilor comunităţilor greceşti din România se ridica la circa 50.000, ele dispuneau de o însemnată putere economică, precum şi de un apreciabil potenţial ştiinţific, şi un important patrimoniu (şcoli, biserici, instituţii culturale, teatre, cinematografe, cluburi, biblioteci, baze sportive etc).
1943-49 – în urma războiului civil din Grecia, mulţi dintre simpatizanţii formaţiunii ELAS şi-au găsit un refugiu în ţările blocului sovietic şi în România. Emigraţia a continuat şi în timpul dictaturii militare în Grecia (1967-74).
1948 – au ajuns în România 3000 de copii din Grecia, repartizaţi la Roman, Tulgheş, Oradea şi raspândiţi mai târziu la Bucureşti, Craiova, Târgovişte, Satu Mare, Dumbrăveni, Braşov, Sibiu, Bacău, Iaşi.
La încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, odată cu instaurarea regimului totalitar, comunităţile greceşti şi-au restrâns treptat activităţile. Li s-au confiscat în mod abuziv bunurile, iar membrii lor au fost supuşi unui regim umilitor, s-a încercat manipularea şi prigonirea unora dintre ei în cadrul politicii de asimilare forţată.
1948-1954 – confiscarea abuzivă a bunurilor comunităţilor greceşti de către autorităţile comuniste.
1950 – cei peste 9000 de emigranţi greci vor fi repartizaţi în: Bucureşti, Brăila, Galaţi, Constanţa, Medgidia, Ploieşti, Câmpina, Mâneciu, Braşov, Vâlcele, Oneşti, Moineşti, Iaşi, Fălticeni, Botoşani, Piteşti, Craiova, Hunedoara, Cluj, Oradea.
1956 – 11166 răspândiţi în toate cele 16 regiuni ale ţării, circa 90% fiind concentraţi în zonele urbane.
1966 –  9088 prezenţi în toate cele 39 judeţe ale ţării.
1974 – dupa prăbuşirea juntei militare aflate la putere în Grecia şi revenirea la un regim civil, mulţi greci din România s-au întors în Grecia sau au plecat în alte ţări pentru a-şi reîntregi familiile.
1989 – mulţi greci refugiaţi între 1947 şi 1952 revin în ţară.
1990 – se acordă personalitate juridică Uniunii Elene.
1992 – recensământul consemnează 3940 greci.
1998-1999 – primele retrocedări de bunuri către comunităţile greceşti în timpul guvernului Radu Vasile la Constanţa şi Galaţi.
2002 – numărul grecilor a început să crească - 6513 greci.

 

4. BIBLIOGRAFIE

 

4.1. Lucrări generale

1. Andreescu, Ştefan, „Din istoria Mării Negre”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001
2. Barnea, I., Ştefănescu, S., „Din istoria Dobrogei, vol. III, Bizantini, români şi bulgari la Dunărea de Jos”, Bucureşti, 1971
3. Constantiniu, Florin, „O istorie sinceră a poporului român”, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997
4. Gane, Constantin, „Trecute vieţi de doamne şi domniţe”, Editura Universitas, Chişinău, 1991
5. Iorga, Nicolae, „Istoria românilor în chipuri şi icoane”, Editura Librăria Socec, Bucureşti, 1905
6. Iorga, Nicolae, „Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor”, vol.1,2, Tip. Neamul românesc, Vălenii de Munte, 1908-1909
7. Iorga, Nicolae, „Istoria comerţului românesc”, Tip. Neamul românesc, Vălenii de Munte, 1915
8. Iorga, Nicolae, „Istoria învăţământului românesc”, Bucureşti, 1928
9. Iorga, Nicolae, „Byzance apres Byzance”, Bucureşti, 1971
10. Jelavich, Charles, Jelavich, Barbara, „Formarea statelor naţionale balcanice”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001
11. Mantran, Robert, (coord.), „Istoria imperiului otoman”, Editura All, Bucureşti, 2001
12. Pascu, Ştefan (coord.), „Istoria învăţământului din România”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983
13. Păcurariu, M., „Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, vol. I-III, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980-1981

 

4.2. Lucrări speciale

1. Cicanci, O., „Companiile greceşti din Transilvania şi comerţul european în anii 1636-1746”, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1981
2. Brezeanu, S., ş.a., „Relaţii româno-elene”, Editura Omonia, Bucureşti, 2003
3. Constantiniu, Florin, „Constantin Mavrocordat”, Editura Militară, Bucureşti, 1985
4. Curinschi-Vorona, „Istoria arhitecturii în România”, Editura Tehnică, Bucureşti, 1981
5. Focas, Spiridonas, „Grecii în navigaţia de la Dunărea de Jos”, Salonic, 1975
6. Georgescu, Valentin, Popescu Emanuela, „Legislaţia urbană a Ţării Româneşti 1765-1782” Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1975
7. Ionescu, Grigore, „Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor”, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1989
8. Lecca, Octav-George, „Familiile boiereşti române”, Editura Libra, Bucureşti nedatat
9.  Papacostea Danielopolu, Cornelia, „Comunităţile greceşti din România în secolul al XIX-lea”, Editura Omonia, Bucureşti, 1996
10. Scalcău, Paula,„Grecii din România”, Editura Omonia, Bucureşti, 2005
11. Scalcău, Paula, „Elenismul în România”, Editura Omonia, Bucureşti, 2006
12. Socolescu, Toma, „Fresca arhitecţilor care au lucrat în România în epoca modernă, 1800-1925”, Editura Caligraf, Bucureşti, 2004
13. Ţipău, Mihai, „Domnii fanarioţi în Ţările Române (1711-1821)”, Editura Omonia, Bucureşti, 2004

 

Note de subsol

• Introducere
• Cadrul
• Istoria
• Arhitectura
• Centre
• Bucureşti
• Brăila
• Galaţi
• Constanţa
• Braşov
• Sibiu
• Tulcea
• Turnu Severin
• Colaboratori
• Carte